Ce ne face autentici

12Noi - by Corina - 0 - In despre mine Ganduri Io si Goe

 Ce înseamnă pana la urma sa fii autentic?!!!

 

Nu prea am încondeiat gândurile și frământările mele până la provocarea Vali Irina Ciobanu de a scrie De dragoste, mai ales.  După ce am pus articolul online am avut o senzație de goliciune. La propriu, de parcă mă dezbrăcasem în pielea goală în piața publică. Cumva, așa era. Dar, fir-ar să fie, mă simțeam bine! Crezusem fiecare cuvânt, fiecare slovă era din suflet. Eram eu.

 

Și apoi mi-am dat seama că îmi ies toate lucrurile în totală împăcare cu mine. Mai mult chiar, eu, cel mai mare critic al meu, sunt mulțumită. Așa am ajuns la concluzia că oamenii autentici sunt oamenii care trăiesc și se exprimă exact cum sunt.  Așa își găsesc vocația (oricare ar fi ea) și inspiră oameni. Sunt ei, deplini, fără a încerca să pară perfecți.  Aceasta pentru că sunt AUTENTICI, pentru că ceea ce sunt. Modul în care au fost creeați rezonează cu tot ce fac ei în fiecare zi. Pentru că își trăiesc propria viață fără să pretindă că ar fi altceva decât sunt. Pentru că trăiesc pentru ei, făcând  ce simt mai mult decât planificând  ce ar trebui să facă pentru a fi fericiți. Pare un dar, dar nu este. Există în fiecare dintre noi, dar am uitat cine suntem. Oamenii autentici sunt ei înșiși, nu simple proiecții sociale.

E dur, dar da. Trăim de multe ori ca o proiecție socială

 

Trăim ca o proiecție socială cu așteptări și dezamăgiri, mai apoi depresii. Ne așteptăm să avem cel mai bun job, să fim cei mai buni, să avem cea mai frumoasă casă, nevastă, mașină. Ne așteptăm să ne măritam cu prințul. Dacă nu se întâmplă, intervine frica urâtă că nu se va întâmpla, apoi apare depresia. Apelăm la rețete, dar rețele nu vindecă, ci taie în pulpa sufletului. De ce? Am uitat cine suntem.

 

Cumva ajungem să jucăm un rol impus de societate, cum să ne purtăm, să fim acceptați și să progresăm. Vedem că rețeta de-a v-ați ascunselea în propria viață aduce beneficii imediate care seamănă a fericire. Trăim după rețete de viață, uitând că pastila de bine e dată de Dumnezeirea din noi. Circulă o mulțime de articole pe net  cu x feluri în care să fii fericit, secretul fericirii, șpe mii de căi spre succes. Ce ar fi să ne considerăm pe noi înșine tableta pentru propria fericire? Să ne gustăm în doze mici, să ne cunoaștem și să ne vindecăm de noi prin noi?

 

Fake it until you make it – bullshit care ne îndepărtează de scopul nostru

 

Posibil să exersăm rețeta unei persoane care pare fericita, să avem un beneficiu imediat, bani, confirmare, naiba știe ce! Fiecare cautăm  în viață altceva să fim fericiți! Repetăm lecția, o dată, de două ori, de zece. Ajungem să ne identificăm cu ce facem, nu cu ce suntem. Circulă americanismul acela “fake it until you make it”, pastila de a deveni fericit pe repede înainte. A fost o  perioadă  de aproximativ 1-1,5 în care am încercat și eu.  Cumva am ajuns să îmi pierd identitatea și am ajuns să urmez rețete.

 

A funcționat? No fucking way!  Am ajuns ca un balon gata să explodeze. Agresivă, agățată de pseudo- valori ( pe bune, când m-am trezit, mi-am dat seama că nu era vorba despre valori, ci doar standarde sociale impuse de o cultură consumeristă), cu dorința de perfecțiune. Și să îmi trag una, pe cât mă doream mai perfectă, cu atât făceam mai multe căcaturi!

 

Fake it until you make it  nu a funcționat pentru mine și sunt fericită! A trebuit să mă caut, să mă găsesc și în mod interesant, am descoperit că mă iubesc. Dacă aș fi jucat acest rol stupid ca pe o rețetă dintr-o carte de bucate aș fi trăit o viață, dar nu pe a mea. Cred în Dumnezeu, iar el ne-a făcut după chipul și asemănarea lui. Nu după chipul și asemănarea unei rețete virale. Trebuie să fim unici, altfel Dumnezeu ar fi făcut copiatorul înainte de om.

persoana autentica

Ne ascundem în spatele unor cuvinte precum “acestea sunt valorile mele”,  “asta îmi doresc”,   “vreau să fiu medic”,  “vreau să fiu cel mai bun”, mai nou  “vreau să fiu iubită de fotbalist”. Oare asta îți dorești? Nu știu cât de mișto e să stai cu o secure deasupra capului, gata să îți preseze creierii în clipa în care realizezi că sunt alții mai buni decât tine. Sau să realizezi că niciodată nu vei fi chirurg, fiindcă leșini când vezi o picătură de sânge. Sau că nu vei fi niciodată bancher pentru că nu știi să numeri. Acceptă și caută prietene cu ce rezonezi, chiar dacă bunica te vrea bogătan! Sau dacă ajungi să locuiești într-un castel de fildeș,  dar sufletul ți-e cioburi și capul plin de Xanax, oare vei fi cu adevărat fericit?

 

Dacă ai ajuns în castelul de fildeș senin, cu zâmbet, întristări, bucurii cu seninătate, cu acceptarea pierderilor și a lucrurilor pe care nu le faci perfect, fiind tu, nu pot decât să mă bucur pentru tine și oricum nu ai nevoie de bucuria mea. Ai ajuns acolo pentru că ești tu și ceea ce ești tu te-a dus acolo. Ești fericit cu sau fără bucuria mea.


 

A trebuit să mă împac cu mine imperfectă, brutal de sinceră, necioplită uneori, alteori dulce sentimentală,  cu preocupările mele diverse, cu talentul meu sau dimpotrivă, cu dudele mele.

Am învățat că trebuie să  accept și să mă accept așa cum sunt. Să admit că sunt om între oameni și pot greși, după cum și alții pot greși. Suntem oameni doar, nu zei.  Iar în ce privește greșeala unul în fața altuia, hai să fim serioși. Cine suntem noi să judecăm?

 

Fake until you make it nu a funcționat cu mine și sunt fericită că nu a funcționat!

Privitor ca la teatru…

 

În acest joc de rol perpetuu, încep să cred că de multe ori ajungem să confundăm acceptarea cu iubirea și bunurile materiale cu fericirea. Am trecut pe aici, până am întâlnit un om autentic, căruia îi ieșeau toate lucrurile brici. Iar când nu îi ieșeau nu se văita. Am urmărit exemplu. Apoi, mi-au apărut alți oameni care păreau să facă lucrurile să meargă pur și simplu.  În jur au apărut muți oameni autentici, de succes. Secretul lor? (PS nu e cartea secretul, dar poate fi acesta mesajul!)  Rezonau cu vocea lor interioară, cu darul lor primar, nu pretindeau pentru alții. Doar trăiau ce le era dat, cu dăruire sau cu acceptare. Sunt fericită că văd din ce în ce mai mulți oameni împăcați cu ei. Oameni cu adevărat autentici. Oameni care cresc locul pe care stau prin ce fac sau prin ce sunt. Oamenii care vor să dăruiască, în loc să pretindă gratificații nejustificate. Oameni care trăiesc cu bucuria de a face lucruri, chiar dacă sunt imperfecți. Mă bucur și mai mult că am acești oameni în jurul meu. Și le mulțumesc pentru că au acceptat cârcotașa perfecționistă, care era și rămâne imperfectă.

Cum m-am alinat?

 

Am tăiat din gânduri și am început să fac. M-am bucurat de orice și am acceptat că sunt 70% bărbat după oamenii de știință britanici, că mai înjur, că pot obosi, că atunci când mănânc litere nu ucid pe nimeni, că dacă nu am chef să vorbesc la telefon nu răspund, că nu sunt robot, că nu îmi ridică nimeni statuie și e chiar fain să faci și altceva decât muncă.. Că de ce ți-e frică nu scapi și mai bine scapi de frică! :))

Autenticitatea așa cum o văd…cel puțin acum

 

Noțiunea autenticitate o auzim deseori în contextul unei discuții despre vestimentație, în arhitectură, stil în general. De multe ori se spune despre oameni că sunt autentici când au un stil vestimentar sau o conduită excentrică. Dacă îți bagi 10 țepi în nas și o căciulă șuie, evident ai găuri pe care le acoperi cu accesorii. Nu o să meargă.

 

Acum, pentru mine autentic înseamnă altceva. Omul real, dezgolit de straturi de măști sociale. Omul așa cum e… chiar și cu micile lui excentricități, superficialități minore care nu afectează structura lui primară de om. Dacă îți bagi 10 țepi în nas și o căciulă șuie, evident ai găuri în suflet pe care le acoperi cu accesorii. Nu o să meargă.

 

Nu spun să fim nepoliticoși, indecenți, ci doar armonioși cu cine suntem înăuntru sau afară. De fapt, dacă ne-am da jos măștile sociale sau orgoliile aduse de acestea cred că ar fi mai puține răutăți.

Multumesc pexel.com pentru fotografie. 

 
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

Lasă un răspuns