Lucrurile care contează

Grăbiți,  implicați în 1.000 de lucruri, nu se știe care contează,  cu priorități zilnice versus graba zilnică. Facem pe ocupații, facem multe, dar… trăim și simțim cât? Prioritizăm… Dar, oare sunt priorități?  Suntem duși cu pluta, dar ne ancorăm în a fi ocupați, corecți tot timpul serioși. Până nu mai suntem, nu? Cel puțin așa mă simt eu uneori  și vorbesc în numele meu. Întotdeauna pusă să fac ceva, dacă nu fac, simt că timpul îmi fura căciula. Sunt pe fugă, să fac cât mai multe, transformând ziua în noapte și noaptea în zi. La români era o vorbă, să nu mă prindă moartea stând. Pe bune!  E o doză de adevăr și aici. Am mai domolit ritmul, dar multă vreme eram iepurele grăbit de mai din Alice în Țara Minunilor și tot mi se părea că sunt lentă. 

Lucrurile care conteaza- prietenia Corina Stefan - Imaginea e in Targu Jiu
Lucrurile care conteaza-Oamenii, Omenia si Prietenia conteaza. Alaturi de cea mai buna prietena, Ecaterina. Imaginea e in Targu Jiu.

 Nu mai devreme de sâmbătă, mă trezesc fără chef de… Orice.  Eu care întotdeauna ar trebui să fac ceva, eu care butonez, hăhăi, găsesc de ajutat, de scobit ceva pe net, găsesc ceva de citit sau o doză de entuziasm din orice. Sâmbătă mă trezesc cu…. chef de nimic.  Dar când ai chef de nimic, nimic bun se întâmplă. 

Cu greu am deschis laptopul să fac niște chestii pe care le vedeam urgențe. Mi se arată că atunci când ești cu fața la cearceaf, alb și neted îți e și creierul! Așa că am lăsat capacul la laptop, neuronii să se așeze, materia cenușie să își revină la culoare și entuziasmul meu așezat să își regăsească locul în stilul meu de viață. 

Miorița, frate!

miorita si eu pe acolo
Miorițe de Vale, eu prima Behaită. PS peisajul în Munții Siriului.

În rest… Miorița, nu altceva! Nu îmi era foame, nu îmi era de a face.  Nu dormisem, nici nu aș fi recuperat orele de somn. Să dorm. Dar cum să dorm? Pierd timp? Și spre deosebire de Miorița (gura nu îți mai tace), eu eram silentio stampa. Neobișnuit pentru cei din jur și pentru mine.  Cu chiu cu vai m-am mobilizat, am sărit în niște haine și am condus până la Fan courier. Asta fiindcă îmi vând amintiri pe bucăți – costumul de motocros.

Ca o paranteză, ultima oară când am făcut un drum asemănător, s-a trezit blonda că trebuie să umble cu bateria și coletul în brațe. Chestia aia cu Universul conspiră pare pe bune. Slavă Domnului că de obicei sunt pe pozitiv.  

Acum urcându-mă în mașină mă întrebam ce mi se întâmplă în acea zi. De obicei când am toane de genul, rare, dar sunt, toate îmi merg cu susul în jos. Am ajuns cu bine, am trimis amintirile împachetate undeva în Ardeal. M-am întors și am făcut grevă prin somn. (întrebări în jur:  SOMN, la prânz? Ești bolnavă? Ești bine? Răspunsul meu era doar un mârâit.)

Masina are spirit de gluma si atrage umor – de iernile trecute.


Un somn bun, întotdeauna leac

Nu știu de ce facem pe eroii. Și eu am fost prinsă în hora asta fără să îmi dau seama și am jucat-o ani buni. Chiar vedeam motiv de glorie că munceam până târziu, mă trezeam devreme, dar nu prea vedeam altfel.  Se zice că ești chior de somn, dar orbirea minții obosite se manifestă mai nasol decât să dai cu piciorul în bolovani. 

Oricum, e de porc. Ne lăudăm cu sacrificii în loc să ne lăudăm cu bucurii. Mi-au trebuit vreo două faze de burn out, una cu somatizare și operație la mână să mă mai trezesc și eu… că noaptea se doarme. Sau se fac alte lucruri, mai plăcute și mai interesante, dar nu se muncește spre gloria … sufletului. 

Sâmbătă la prânz am dormit adânc și mult. Prea mult, încât nu mai puteam ajuge la o prietenă (iartă-mă Ioana!). Oricum nu eram în social mode,  așa că am sunat-o înapoi să îi zic că nu ajung. M-am trezit oarecum odihnită, dar într-o toană opusă. Eram Xena, prințeza războinică. Mă feream să văd oameni să nu scot securea războiului, manifestată prin vorbe cu mai puțin duh…cu mai multă ocară.  Nasol moment! Încerc să nu mai scot pitpalaci pe gură pentru că într-un acces de genul, m-a auzit taică-meu care, la mișto și mucalit, m-a provocat să îi arăt ce n-am. Sâmbătă nu prea îmi ieșea nici să nu vorbesc, cu atât mai puțin să arăt ce nu am.:D

Un bobârnac dorsal, o trezire instantanee

Asta să nu spun vorba cu șutul în parte dorsală. Revenind. 

Am plecat să mă întâlnesc cu cea mai bună prietenă. Iar când spun cea mai bună, nu vorbesc despre omul cu care tricotez bârfe din timp în timp, beau o cafea și ne dăm like-uri reciproce pe Facebook. Ne-am cunoscut în urmă cu ani la master la SNSPA și de atunci am construit o relație. Ne susținem reciproc și tot reciproc ne scuturăm. Suntem oneste una cu cealaltă până la durerea sufletului. Noi nu ne certăm, dar discuții aprinse care par ceartă avem. Este omul care mi-a fost alături când mi-a fost mai greu și sper că, în perioada asta de când ne cunoaștem, și eu i-am fost alături. Am fost alături la bucurie și necaz. Ne-am ajutat una pe cealaltă să ne cunoaștem una pe cealaltă și fiecare dintre noi să ne cunoaștem mai bine în profunzime. Și nu întotdeauna ne-am tratat cu duhul blândeții. Nu vă spun la câte stoluri de pitpalaci am dat drumul în discuțiile noastre!

Nu o văzusem de ceva timp, atipic pentru noi. Ne-am oprit la o vorbă și o porție de ceva. Aceasta pentru că mâncarea peste o poveste are o altă savoare și invers, povestea cu ceva bun în față are alt gust.

În timp ce mă îndreptam spre locul întâlnirii mă sună un alt prieten, aș putea spune vechi încă de când mumă-sa l-a adus pe lume. Eu, vărsată cum eram, i-o retez scurt că dacă nu schimbă vocea, îi închid telefonul. Ceea ce am și făcut. Drept e, nici el nu a schimbat vocea, decât mult mai târziu, pe seară. 😀 

”Buburuza” leșină într-o criză de electromotor și am revelația zilei: suntem atât de ocupați cu prostii încât nu suntem atenți la oamenii de lângă noi 

Corina stefan blonda si buburuza
Blonda si buburuza

Urc în mașină, urcă și Cati. Dau cheie. Clanc, dar nu pornește. Mai dau o cheie. Clanc… și pauză. Bordul aprins ca un brad de Crăciun, semn că bateria e bună. Clanc, clanc, clanc…. Mă schimb la culoare. CLANC… mașina pauză și eu dau drumu’ la stolul de porumbei.  Cati încearcă să mă încurajeze ”hai că simt eu că nu e rău.” Atâta mi-a trebuit. Rar țip, dar când urlu, urlu bine încât te întrebi cum dintr-un trup atât de mic pot ieși vocalize atât de înalte… Sau mai degrabă tunătoare. Nu aveam dreptate, dar eram emoțională și neatentă cu cei din jur. Tirada cu parateze pitpalicești spunea ceva despre relația cu mașina … ceva de genul.  E adevărată relația cu mașinuța, dar cu ea, cu Cati, am o relație și mai profundă în sens uman, o relație cum sunt rare între femei, de obicei mai agresive, și între oameni în general. Cum Dumnezeu să pun în ecuație mașina când vorbeam cu unul dintre cei mai apropiați oameni în viața mea acum? ( dacă nu chiar cel mai apropiat). 

Am realizat că am comis-o, instantaneu cred, dar am încercat să nu vorbesc. NU am fost atentă la emoțiile ei. Nici măcar la ale mele. Mă știu și când deraiez, tind să o țin câș oricum la orice mi s-ar răspunde. Mai bine tac și rezolv. 

Pun mâna pe telefon, primul număr pe care îl văd era al prietenului căruia i-am închis mai devreme. Trag aer în piept, respir adânc și îi spun cum blonda nu poate să mai pornească mașina. Onest, omul a fost senzațional. Un altul mi-ar fi închis telefonul, amintindu-mi că în mod pe jumătate politicos (sau aproape deloc – doar că l-am prevenit că voi închide) am făcut același lucru cu puțin timp în urmă. Dar am cerut totuși ajutorul. Iar el a fost om de omenie.

A venit mai repede decât mă așteptam. De fapt, până ne-am întors  de la cel mai apropiat bancomat (mă pregăteam să îmi iau zborul pe platformă), el deja ajunsese la mașină. Deși îi spusesem Ecaterinei să meargă acasă, a rămas cu mine. Adevărul e că am îndemnat-o să plece doar să o protejez de gura mea spurcată și pentru că îmi părea rău, dar răul era comis. Cati a rămas, a mers cu mine la bancă, a vorbit firesc, la fel am răspus și eu. 

Când a ajuns Adi, a verificat bateria, părea OK și mi-a spus că e electromotorul, nu alternatorul așa cum mi-am dat eu cu presupusul. 

A mai făcut ceva Adi. Când a ajuns mi-am cerut iertare ca eu sunt ciufută. M-a pupat pe frunte râzând în hohote. Oamenii aștia mă iubesc chiar și în zilele mele aiurea. 

Și eu pe ei!

Poate a trebuit să las mașina direct în service, dar mi-am reamintit lucrurile care contează. Oamenia este esența oamenilor. Să fim atenți cu ceilalți

Ziceam la început că Dumnezeu, Universul (spuneți-i cum vreți) răspunde și ne dă ce suntem. E pe bune. Întâi mi-a dat-o că eram furioasă, apoi m-a ajutat și, mai ales, m-a ajutat prin OAMENI. Când am plecat de lângă mașină în fața mea era parcată, aproape lipit, o mașină.  Strada îngustă. Mă întrebam în sinea mea cum va fi să dăm curent, să o împingem sau chiar să urcăm pe platformă în condițiile alea. Dar când am ajuns, Adi parcase mașina în față și verifica deja curentul (eu o lăsasem deschisă, în caz de eroare a bateriei să avem acces). Cumva problema spațiului se rezolvase de la sine.

Bun. Singura soluție – eu la volan. Ei împing. Deși eram concentrată să fac cumva să pornească, am luat aminte. Doi oameni, la acea oră, weekend, pe când puteau face altceva, erau alături de mine că îmi era greu. Și împingeau din greu la mașină. Cati, într-o bluză roz, cu o eșarfă elegantă, împingea ca o zână a șoselelor la mașină. Cumva, iartă-mă Catiușa, mă pocea și râsul pentru că, nah, era ieșit din tipare. A pornit mașina și am văzut  în retrovizoare zâna roz bătând din palme. Adi, la rândul lui, era mulțumit. 

Am lăsat mașina direct în porta service-ului. Asta pentru că m-am conversat pe whatsapp cu cine se ocupă de ea și mi-a spus să o las acolo și cheia la portar. Era sâmbătă după- amiază și omul mi-a răspuns, m-a ajutat. Un alt Om.  Acum când scriu mașina e funcțională și nici nu m-a costat o avere reparația. 

Toată ziua aceasta a fost a dușurilor calde – reci. Sunt un om al oamenilor și oamenii îmi sunt dragi. Pe unii dintre ei îi iubesc așa cum sunt, chiar când ei sunt aiurea cu mine. Și ei mă iubesc așa cum sunt, chiar și în zilele în care mă arăt zgripțuroaică. Până la urmă contează că suntem oameni. Contează să ne păstrăm omenia. Și contează că Dumnezeu lucrează prin oameni. 

Deși se întâmplase faza cu mașina, când am ajuns acasă eram total diferită de cea de dimineață.  Cumva scosesem Miorița din folclorul personal. Am revăzut lucrurile care contează. Oamenii Contează. Prietenia Contează. Și Mulțumesc pentru toți oamenii frumoși și omenoși din viața mea!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmail