O introspecție despre viață, moarte și bucurie. Gânduri la mormântul meu.


Am început cu titlul și așa îl voi lăsa, pentru că acesta a fost primul gând. Nu e nimic dramatic, ci mai mult o introspecție, un val de întrebări pe care mi l-am pus și la care mi-am răspuns fără a-mi propune acest lucru. Pentru că moartea e subiect tabu, cea mai mare frică e moartea până la urmă, pare un act de demență să scriu despre ea. Dacă ați fi o clipă onești, ați realiza că e un mare act de curaj să înfrunți realitatea: toți murim și e un act de curaj să te împrietenești cu această frică.  Pentru că, până la urmă, tocmai de aceea ar trebui să nu ne fie frică de moarte, ci să ne fie frică să nu trăim. Sau să trăim după cum ne e viața, ci nu într-un act de demonstrație, frică sau sacrificiu pentru că așa se face, așa au făcut bunicii și străbunicii.

Oricât de cretin pare, a sta în fața locului care îmi va fi mormânt, punându-mi întrebări și confruntându-mă, mi-am dat seama cât de mult vreau să trăiesc. Să mă bucur de bucuria mea. Să port călătoria mea. Să fiu în fața propriului mormânt si sa privesc buruiana, m-a provocat să mă întreb : EU CUM ALEG SA TRĂIESC? Să realizez că viața nu e nici luptă, nici sacrificiu, ci o călătorie între două puncte care începe cu liniște și se termină cu liniște. De ce nu aș trăi cu mine în pace, pe cât posibil?

Avem tendința de a ne scurta călătoria prin lupta de a demonstra.

Dimineață, azi, duminică, după ce am simțit că operez pe modul automat și gălăgie digitală, mi-am propus să nu lucrez nimic pentru că nu voi scoate nimic bun de la mine. Știu deja, din lunga experiență și auto-cunoaștere,  că atunci când pun presiune și uit bucuria de a face, lucrurile se întâmplă în ciuda, nu în virtutea lucrului făcut. Așa că mi-am spus că mă urc pe moto și merg unde mă duce drumul, mă opresc unde mă cere sufletul. Cumva, am avut un gând de la început, fiindcă am luat o lumânare în  topcase. Să fie, că nu știu unde mă duce drumul!

Da,  duminica lucram. Da,  lupt cu o altă dependență, cea de a fi workoholică

Da, duminica la pranz lucrez. De multe ori. De cele mai multe ori până de ceva vreme pentru că am început să schimb obiceiuri de când am început să văd că viața e și dincolo de muncă. Reformulez. Da,  duminica lucram. Da, am fost workoholică. Chiar îmi făcusem un motiv de laudă din aceasta. Dar este oare, reflectez acum, este cu adevărat un motiv de laudă, este singurul lucru care contează? Am spus mai sus ”presiune” și, din păcate, acest cuvânt îl aud din ce în ce mai des și îi simt efectele din ce în ce mai des, pe măsură. Dar aceea nu eram eu cea autentică.

Avem tendința de a ne condensa  și scurta timpul cu noi și a ne presuriza să facem lucruri, extrăgându-ne de la, poate, cel mai important lucru: relația cu noi și cu cei dragi. Să băgăm în muncă, precum struțul capul în pământ, că poate implacabilul ne găsește ocupați și ne ocolește. Mai rău chiar, avem tendința de a ne scurta călătoria, de a fi în lupta de a demonstra.

Viața e mai mult decât muncă, chiar dacă ți-ai găsit vocația. Dacă ai făcut-o și pe aia, trăiești măcar o parte din viața ta.

Îmi place ce fac, cumva sunt unul dintre oamenii care cred că și-au găsit vocația pentru că de cele mai multe ori nu simt că muncesc. E important și doar pot să mă bucur. Dar viața e mai mult decât vocație.  Viața e mult mai mult de atât. Avem cer și soare să ne bucurăm de ele, nu pentru a sta închiși între 4 pereți 7/7, 15+/24h. Avem oameni dragi și uităm să punem mâna pe telefon să îi mai întrebăm ce mai fac, cum SUNT. Sunăm (sau mai ciudat, dăm mesaj pe Facebook sau whatapp) când avem nevoie. Uităm să ne scoatem prietenii la o bere sau la un concert, să vorbim altceva decât muncă.

Avem altă menire dincolo de a face lucrurile corect pentru alții, iar a nu-mi asculta vocea aceea interioară care îmi spune ești om, mai întoarce-te spre tine și spre soare. Corectitudinea începe cu tine  ar fi fost un act de necorectitudine față de mine. Asta tot pentru că îmi plac lucrurile corecte.   Până la urmă viața nu este doar muncă, viața înseamnă relațiile cu oamenii din jur și, încă o dată, relația cu mine. Am fugit suficient în muncă, am avut nenumărate ședințe cu mine pe tema asta ca, în final, să nu realizez că și asta e o fugă, o altă formă de dependență care are nevoie de lucru pentru ca eu să mă bucur de mine și de cei dragi, de faptul că eu și ei trăim.

Fugim în  a face ”ce e corect” (pentru cine? și cine a plantat ideea?!) încât uităm să fim pur și simplu. Să fim.  Nu știu dacă voi v-ați pus întrebarea vreodată care e legătura între moarte și frică, dar eu văzând oameni dragi plecând sau cu diagnostice care stârnesc răcori, așa că mi-am pus-o. Iar cumva, stând de vorbă cu Aida Ivan (psiholog),  mi s-a confirmat că cea mai mare frică a oamenilor este moartea, iar aceasta frică îmbracă diverse forme. La mine e că vreau să las ceva în urmă, ceva care mă bucură și e folositor. Și da, m-am obișnuit că există această frică și da, mă împrietenesc cu ideea că aici lucrurile sunt până la o limită, care de obicei se termină la 2 metri sub pământ. Și da, am făcut asta din frică, ca până la urmă să aleg să le fac cu bucurie atâta timp cât sunt, să fiu.

O plimbare încotro mă duce drumul și gândul. În cimitir?!

Nu astea erau gândurile cu care am plecat la plimbare, nici vorbă! :))  Dimpotrivă, cu o seară înainte mă observasem adrelinoasă, având tendința să o calc (accelerația), așa că am ieșit cu ideea să mă plimb, să caut un mal de lac să fiu mai aproape de liniște, de soare, de mine. Nu era cert încotro și de multe ori fac asta când doar vreau să mă bucur de călătorie (nu despre asta este vorba?!). Cumva am luat-o spre Splai și mi-am spus că dacă tot am ajuns acolo mă îndrept spre Pasărea. Dar în capăt de Splai, spre Glina, mă trezesc că semnalizez și virez dreapta, nu stânga. Am mers pe centură bucurându-mă de salcâmii înfloriți ce apăreau ici  și colo. Am văzut indicator de Oltenița. Nicio chemare. Apoi de Giurgiu/ București. Am luat-o către București, fără a avea gândul de a mă întoarce.

În dreptul cimitirului Mierlari am semnalizat și virat dreapta și am mers ață către cimitir.  

Un cimitir cu nume ironic – simbolic

Se numește Mierlari. Ciudat nume, când românii spun în argou uneori nu că mori, ci că o mierlești. 😀 Cică acest cuvânt vine din limba țigănească ”merau” și chiar înseamnă a muri.  E poate o altă formă de a evita cuvântul moarte și ideea în sine de moarte. Sau poate, e o formă de a face haz de necaz în fața celui mai evident și singurul sigur în viața noastră. Poate dacă o spui în altă limbă nu are același efect.

În mod ironic, în cimitirul Mierlari se auzeau triluri de mierlă și cucul ce îi acoperea din când în când glăsciorul. În rest, liniște, de îți puteai auzi gândurile. De fapt, asta vroiam, nu? Iar drumul și intuiția mă duseseră exact acolo unde trebuia să fiu să îmi aud gândurile. Iar mai târziu, ajungând la un lac am simțit că această oprire era ce trebuia să fie.  

Un petec de pământ, singurul cert în care sigur odată voi ”locui”  

La Mierlari am un loc de pământ, 2/2 mp, singura chestie imobiliară pe care o am la ora actuală pe numele meu. Chestie pentru că terenul e concesionat, că asta-i ”moda” între administratorii de cimitire care au o afacere înfloritoare pe tema singurului lucru cert, moartea.  Nu am fost eu cu ideea asta, ci părinții mei, cu mulți ani în urmă. Atunci mi se părea o prostie. Că eu vreau să trăiesc și nu o să mă lase neîngropată că mă împut. E și acesta era un punct de vedere bun.

Pe atunci băgam și eu capul în pământ. Și cumva în acea perioadă nici măcar nu vedeam că trăiam pe jumătate, doar prin simplul fapt că eram o ființă vie. Pana mea, abia scăpasem de a-mi spune ofnogreatimportance!

Toți murim, oare toți trăim?

Am intrat în cimitir. Patru bărbați stăteau la umbră și se uitau distrați cum o blondă bună se dă jos de pe moto și se plimbă într-un cimitir Gol. M-am gândit că sunt groparii și mi-a apărut în minte gândul Doamne, ăștia cred că văd atâta moarte încât  sunt împăcați cu moartea lor.

M-am uitat în jur. Prima oară când am venit, cu ani în urmă,  erau doar câteva locuri răzlețe. Acum plin. Mai mult chiar. Cimitirul era Ocupat de ”răposați” (nu îmi vin alte cuvinte mai potrivite, când moartea e un așa tabu și când știu cu câtă greutate poți accepta cuvântul ”mort”! Până la urmă acesta e doar un cuvânt.).  Spre deosebire de alte ”parcuri” de genul acesta, aici toate crucile, toate monumentele funerare sunt la fel. Mi-a apărut un gând: atâta cerem egalitate, dar uităm ca proștii că suntem egali în fața morții. Așa că doar în viață, cât ne mișcăm pe două picioare, avem un suflu și un suflet, să ne dorim să fim ce suntem, nu egali, nu ca altul, ci ca noi.

Cimitirul e plin ochi, iar asta îmi confirmă ceea ce toți știm, dar nu vrem să confruntăm. Îmi vin gânduri neaoșe. Toți murim. Toți suntem egali în fața morții. PLM,  de ce ne e frică să trăim? De ce nu trăim propria viață? De ce PLM ne concentrăm să strângem, să avem, în loc să trăim, să simțim, să fim? De ce pana cucului (ie : își cânta cântecul în fundal, nu avea nicio vină) atâta competiție cu alții, când avem o singură competiție cu noi care duce către același final? Ce pana mea luăm cu noi? Nu văd niciun palat, niciun ”bolid”, nici copaci auriți.

Mă mai uit odată. E frumos în cimitir. E plin de flori și e liniște. De ce nu căutăm flori și liniște  cât suntem în viață? De ce plantăm neliniște în fiecare zi, în loc să plantăm flori ?

De ce stârnește moartea frică, de ce e un așa tabu?

Mi-a fost și încă îmi e frică de moarte. Nu că mor, după cum spuneam, ci că nu las suficiente lucruri în urmă care să conteze pentru mine, în primul rând, și să îi ajute pe alții. Că fac prea multe lucruri pe motiv că așa se face, așa e corect. Si tocmai atunci iese prost pentru ambele părți.

M-am întrebat de ce e moartea un așa tabu când e în calea fiecăruia. Poate tocmai din acest motiv. Poate fiindcă e singurul lucru pe care Nu îl putem alege altfel ( oare când avem posibilitatea, în viață, de a alege altfel, o facem?), poate fiindcă nu putem schimba, poate pentru că nu știm ce este cu adevărat după sau dacă mai e ceva după ( eu nu cred că e tot ce poate fi doar în această viață, dar asta e o părere personală), poate ne e frică de ce nu am făcut, poate ne e frică că pleacă oameni dragi și nu am împărtășit suficiente cu ei cât au trăit (oare de ce suntem prea ocupați să facem asta?). Cred că fiecare are propria frică. Dar în spatele fricii și al neînțelegerii, apare acest tabu.

Gânduri la mormântul care va fi al meu

Când am plecat de acasă, nu mi-am propus să ajung aici pentru o introspecție pe tema vieții și a morții, dar uite că mi-a ieșit! Plecasem să mă plimb, să scutur gălăgia pentru a face loc unor gânduri creative, de bucurie și, eventual, constructive (și au și apărut, pe lângă această meditație au venit și alte multe idei bune pentru mine și pentru alții). Mi-a ieșit să mă plimb și să mă bucur de soare, de verdeață și de salcâmii înfloriți.

Mi-am dat seama că, într-un fel, de la bun început intenționasem să ajung la acel loc de  4 mp unde mă voi odihni ( fuck! Oare?! 🙂 E bucată de carne care se strânge de numa! ). Pe același loc am pus o mână de pământ de pe mormântul unui om drag, iar aici, din timp în timp aprind o lumânare pentru a-i mulțumi pentru bucuria pe care a adus-o în viața mea. Știu că oamenii nu sunt pământ, dar pe  mine ajută să pot sădi recunoștință, măcar astfel. Liniștea din jur, modul în care cimitirul devenise neîncăpător (suntem puși pe bucăți de 2/2 după moarte, de ce ne îngropăm zilnic în cutii?) și flacăra lumânării pe care o aprinsesem mi-au declanșat un alt val de gânduri. Cumva îmi puneam întrebări și răspunsurile veneau din mine.

  • De ce ne dăm peste cap în această lume să strângem când peste noi cresc buruieni? E bine să faci, e bine să crești lucruri aici, acum. Cât ești în viață. Fă-o doar din bucurie, nu din sacrificiu! Nu iei nimic cu tine, dar lași ceva în urmă, bucurie sau durere. Contează ce alegi să lași.  E important echilibrul, e util să ai cât să îți fie bine. Până la urmă trăiești în 1- 2 camere ( hai să punem și baia! 🙂 ) . E frumos să dăruiești, dar e la fel de frumos să primești.
  • Moartea nu discriminează. Toți murim. Așa că hai să trăim cu bucurie și să ne bucurăm de oameni. Să îi sunăm să îi întrebăm dacă sunt bine. Să ne întâlnim cu ei. Să le spunem că îi iubim. Să le spunem când ne-au rănit și să facem pace, să mergem mai departe. Să trăim între oameni și să vorbim cu oameni. Să comunicăm. Să petrecem timp împreună.
  • Doar după moarte înțelegi ce e iubirea necondiționată. Atunci nu mai aștepți să facă pentru tine. Nu mai aștepți să se schimbe. Nu îl iubești că are mușchi (fuck!, unde si ce fel de muschi?). Nu îl iubești că te duce în vacanțe sau că ți-a spus un lucru frumos. Nu il iubești ca a lăsat capacul la WC. Nu iubești ca ales un cadou inspirat. Atunci iubești pur și simplu că iubești, fără așteptare. Și asta se referă la orice om drag părinte, iubit, soră, frate, prieten, oricine.
  • Ce e adevărul?  Cine Dumnezeu știe?!!!
  • Ce e iubirea? Clar nu e îmi dai, îți dau. E pur si simplu.
  • Îmi e frică de moarte? Da, încă îmi e și cred că e singura frică pe care nu o pot înfrâna, dar fac pace cu ea, să nu îmi mai fie așa frică. Mi-e frică că nu las în urmă lucruri și uitându-mă la buruieni, mi-e teamă că pleacă oameni dragi și că nu reușesc să împărtășesc ce e mai bun și mai frumos. Cred că ține de neacceptarea mea și a lor. Că până la urmă la români până și moartea e o datorie (toți suntem datori cu o moarte).  Ca orice datorie, poate implica sacrificiu. Oare asa cere si viata?
  • De ce în cimitir e liniște, iar în viață fugim în gălăgie? Cred că fugim în primul rând de noi.
  • De ce vin în cimitir? Să cinstesc viața celui care a fost și să văd că aici am doar o singură șansă. De aceea trebuie să îmi fac viața cât mai lungă și mai frumoasă. Să am grijă de mine, să mă bucur, pentru că sunt prima și singura persoană pe care o am de la naștere până la final.

Au fost mult mai multe gânduri. Dar viteza gândului….

Când am plecat, am observat o singură doamnă care plângea. Poate era și ora târzie de era pustiu… Iar de plâns, da, plângem, ne e greu să acceptăm că nu vom mai vedea pe cineva drag. E o ultimă și sigură despărțire.

Groparii erau încă la umbră. Nu știu cât timp am stat acolo, dar ei mi-au spus cu un aer glumeț ”credeam că nu mai veniți. Vroiam să vă vindem motocicleta.” Poate și-au permis gluma pentru că nu eram în lacrimi, ci zâmbeam. Doar înțelesesem că am niște timp aici în care aleg să mă bucur. De oameni, de soare, de locuri, de muncă, de viață.

Am plecat și am decis că toată ziua mă voi plimba prin soare și voi merge unde mă duce drumul. Că nu întotdeauna ce ”trebuie” e cel mai bun pentru tine .

indtrospectie despre viata moarte bucurie

”Au înnebunit salcâmii”

Am încălecat pe o șa, dar nu am terminat povestea. Am întors la primul sens giratoriu, înapoi pe drumul de Giurgiu. Nu am luat-o spre oraș, ci am ales un drum prin sate. Am hălăduit ore pe moto, căscând ochii la verde. Pe marginea șoselelor unor sate fără nume salcâmii înfloriți îmi călăuzeau drumul. Deasupra mă proteja cerul.

Am ajuns la un lac unde de obicei era liniște. Nu și acum. M-am retras acolo unde puteam auzi doar apa și am stat… ceva vreme.

M-am întors pe seara acasă, călătoria o făcusem doar să fac liniște în gânduri și să readuc conexiunea cu creativitatea și sursa. Ajunsă am fost tentată să intru în fibrilațiile cunoscute deja.  Aveam 7 apeluri ratate, aproximativ 70 de mesaje pe whatsapp, 30 mailuri. Cam toate muncă. Nimeni nu mă întreba cum sunt. Am vrut să mă apuc de treabă, dar am realizat că după o discuție cu mine despre viață, moarte și bucurie, ar fi frumos să stau cu ai mei puțin. Și da, ieșind din matca celor 4 pereți, fiind sub soare, nu mai există reactivitate, ci mai degrabă conexiune. Așa că voi face mâine totul conectat. Cu mine, cu internetul și cu propria viață. Până la urmă, doar pe asta o am acum, nu?

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail