Viata la tara

Viata la tara – De la Căcata la Frumoasa-  branding care miroase a căcărez.  Povestea unei lumi care se stinge

Prin 2008 scriam  cu umor pe blog despre viața la țară.  Nu cartea, ci satul în care îmi petreceam vacanțele de vară în copilărie. Era amuzant pe atunci, ulița se numea Căcata, iar poreclele erau desprinse parcă din piese comice.  Acum nu mai e uliță, e stradă, se numește Strada Frumoasă ( e principală doar!), dar unele lucruri miros la fel. Totuși,  descrie povestea unei lumi care se stinge: satul românesc. Nu vreau să fiu dramatică, există schimbări în bine la sat. Dar oare pentru cine sunt aceste schimbări? Pentru sate goale?

Deși m-a lovit în plex aceasta constatare, nu voi menține nota dramatică. O să vă distrați pe seama blondei care a făcut un sens giratoriu de vreo 20 km ( Nu râdeți! :))) Dacă folosiți GPS și nu propria orientare, vi se poate întâmpla și vouă!) sau despre lecția prieteniei învățată de la un câine și o pisică.

 

Un fel de intro

Cumva, de nevoie,  am ajuns la țară ieri după … numărați și voi câți ani din 2008. Încerc să dau timpului timp, dar sunt un om care simte presiunea  lui continuu de câțiva ani. Pentru mine ieri e demult, mâine nu există! Sunt în luptă continuă cu timpul, iar dacă vrei să mă dai peste cap, doar spune-mi că e urgent. (Pentru mine urgența e mai tare decât la serviciul ambulanță ( atunci fac și prostii, la fel ca renumitul serviciu medical 🙂 ) .

De ce acest intro?  Am ajuns în satul bunicilor fiindcă timpul nu ne dă ziua de ieri, iar toată conjunctura a făcut ca în ultimii ani să văd că cel mai neprețuit lucru e timpul și singurul lucru pe care nu îl poți schimba sau corecta e moartea. Restul sunt povești, butaforii, eroisme sau discursuri de făcut oamenii să muncească mult….și de cele mai multe ori prost. Deh, model de succes american!:)

În contextul acesta în care timpul e irecuperabil am pierdut în ultimii oameni dragi, unii indisolubili dragi, alții dragi, dintre cei care locuiau la țară.  Bunicii cu multă vreme în urmă, recent unchiul care locuia pe timpul verii acolo. Un om foarte fain, foarte priceput, un om al soluțiilor și, peste toate, foarte calm și pașnic. La scurtă vreme s-a îmbolnăvit soția lui. Doi oameni care au știut muncă… și cam atât. Așa am ajuns să șofez către satul bunicilor cu tata în mașină ( nasol, e șofer) fiindcă timpul pare să îl preseze și pe el sau poate doar tata nu dă timpului timp.  Mama era deja acolo având grijă de gospodărie, foarte frumoasă de altfel. Din acest motiv chiar cere muncă și suflet.

Șosele mai bune

Satul e în Teleorman, așa că m-am îndreptat spre Alexandria. Ușor enervant ( 1 bandă pe sens), drumul național este până la urmă… circulabil. Nu mă miră totuși diverși kamikaze care se aruncă în depășiri în fața tirului. Drumul cu o singură bandă și trafic intens cere sacrificiu!:)

Surpriza mare a apărut în jurul Alexandriei. O centură serioasă care m-a deviat de la minunatul sat Buzescu în care palatele stau înșirate în slava nașului sau a finului, dar țiganii trăiesc tot sub cerul liber sau în covirtir. Am condus tot pe o singură bandă, dar asfaltul e mega și drumul nu este intens circulat.

Am mers bine, una peste alta.

vitata la sat in Teleorman

Rândunele se pregătesc să migreze

Aproximativ 10 km am tăiat câmpul în două. Fără țipenie de om, fără copaci la marginea drumului. Un simplu drum comunal, cu păcatele lui. Pentru mine, în schimb,  a fost un adevărat spectacol.  Petece lungi de pământ alternează în culoare, după cum a fost sau nu culeasă recolta. Porumbul e auriu ( unde mai este, altfel, a fost cules devreme din cauza timpului), floarea soarelui se vede neagră la distanță.

Adevăratul spectacol mi l-a oferit un stol de rândunele. Adunate, poate să mănânce și să exerseze, puii se pregăteau de zbor. În număr foarte mare, păsările zburau cu viteze incredibile, stânga dreapta și retur  prin fața mea, altele păreau să se ia la întrecere cu mine, zburând aproape de sol. Am uitat că sunt orășeanca mereu grăbită.  Am încetinit și m-am bucurat ca un copil. Tata mi-a spus că aceștia sunt pui care învață și se pregătesc primul mare zbor al migrației în țările calde.

Zburau rapid, dar foarte jos și puteam să le observ. Nu știu dacă e în mintea mea care caută răspunsuri în natură pentru cele mai performantă tehnologii, dar avioanele de vânătoare au forma acestor păsări! Numai că rândunelele aduc bucurie și primăvară!

Am mers încet 1-2 km cât stolul își desfășura pregătirile. Zburau atât de repede și de jos, încât m-a întrebat ce daune mi-ar provoca dacă s-ar îndrepta cu acea viteză spre mine, eu având propria-mi velocitate. Un adevărat spectacol să le vezi exersând. Fără frică, doar zbor și întindere de aripi!

Satul în care îmi petreceam vacanțele se vede verde la distanță.

viata la sat Tecuci Kalinderu

A murit ulița Căcata! Trăiască strada Frumoasă!

Am intrat în sat ca prin brânză. Știam vechile hârtoape și șanturi la intrarea pe ulița de odinioară. Acum e un fel de podișcă peste care treci lin, fără sincope. Mi-amintesc că în copilărie  într-o zi ploioasă tata a trebui să scoată mașina trasă de măgari. Și atunci, și acum încă mi se pare distractiv!

Odată ce am intrat pe ce credeam uliță îmi pică ochii pe o plăcuță cu nume de stradă. Am crezut că nu văd bine! Căcata se numeste acum Strada Frumoasă. Și chestia asta e marcată cu plăcuță și tot dichisul!

Ulita Cacata strada Frumoasa
vechea ulita Cacata a devenit strada Frumoasa. 😀

Am trecut pe strada de acum repede. Mă ajuta drumul, încă neasfaltat, dar drept pietruit, dar mai era ceva. Odinioară erau oameni la tot pasul care mergeau pe drum și te întrebau  al cui ești maică/ taică?  (pe atunci răspundeam cu mândrie că al lui Ionel al Rădutii, bunicul fusese om harnic și cumpătat, bragadier). Acum nu mi-a dat nimeni binețe.

Am străbătut ulița de odinioară rapid, am trecut prin fața curții să ajung la câmp unde era mama.

Mama e o continuă revelație. Aș iubi-o pe această femeie chiar dacă nu mi-ar fi mamă! Știu de unde am primit prima lecție că trebuie să faci cât poți de bine!

Am luat-o pe câmp. Aici lucrurile stau rău! Chiar rău! Odinioară se putea trece pe drumul din pământ dintr-o parte în cealaltă a câmpului. Acum pe un simulacru de potecă îmi încape doar mașina (o buburuză). Plină de hârtoape, amețiță, cu iarbă și șanțuri. În stânga și în dreapta arătură.

Pseudo-drumul se oprește și cotește în dreptul rândului unde noi ( odată bunicii, acum mătușa) avem terenul. O văd pe mama de la oarecare distanță. Firavă, stă liniștită pe unul dintre sacii plini cu floarea- soarelui. Direct în soare. Am iubit-o încă o  dată! De fapt, i-am spus și tatălui meu  Cum să nu o iubești?

A venit la noi și ne-a îmbrățisat. Fusese o săptămână grea, cu vești nu tocmai bune. Nu s-a lamentat, nu a strigat de ce nu ne-am grăbit, nu a urlat că nu ar fi cauza ei, nu s-a repezit la tata să întrebe ce au zis medicii. Echilibrată și caldă. Femeia aceasta este o lecție! Mai mult, e mama!

Uneori îmi pare rău, dar e lecția pe care am moștenit-o (nu întru totul!). Mama ajută dacă poate, pe cine poate și niciodată nu se vaită. Are aproape 70 de ani și o energie pe care tineri de 30 și-ar dori să o aibă. Mama nu judecă și îl înțelege pe fiecare. Pentru mama empatia nu e o lecție într-o carte de dezvoltare personală, empatia e în ea, naturală. Mama e prima care m-a învățat prin ea însăși că trebuie să fac un lucru cât de bine pot. Acum circulă curentele acestea new age, awarness now, mama așa e și așa a fost dincolo de cărți. Chiar dacă eu am descoperit-o târziu, la maturitate!

Mama se apleacă asupra fiecărui lucru pe care îl face, conștientizându-l, se apleacă deplin și , dacă a acceptat să îl facă, îl face cu bucurie echilibrată. Nu spune nu pot, nu se vaită, nu dă vina pe alții, nu victimizează! Chiar în vara aceasta, m-a sunat tata ( surpriză, tata nu prea sună, trebuia să fie tare!). Cori, hai să îți spun ce mai face Samantha noastră! Își bea cafeaua pe casă! :))) În filme,  Samantha era acea vrăjitoare care mișca din nas și făcea să se întâmple lucruri. Samanta noastră, mama, s-a urcat pe casă să scuture și să culeagă fructele și la o pauză a sorbit din cafea pe acoperiș. Aceasta după ce fusese în copac și îl culesese temeinic. Repet, se apropie de 70 de ani!

Samantha noastră chiar ajută să se întâmple lucruri în familie, e un pol de echilibru!  Diferența între mine și mama e că odată ce eu am fost călcată pe bătături sau nu îmi place ceva, o tai direct, dur, fără scrupule sau numai îmi bat capul și plec fără nicio explicație (lecția de la tata, de multe ori, în această lume, îmi prinde bine!). Mama știe iertarea. Eu am citit cărți de dezvoltare personală, nu mama! Ea poate ierta instinctiv, eu nu pot nici măcar educată, conștient.

Ceva din ultimele zile îmi arată că și mama e om, și ea cunoaște o formă de frică prin fugă.. Dar cine e perfect, în afară de Creator? Mama e autentică, reală, dincolo de cărți. În plus, e mama!

Tata a fost (și cred că este) feblețea mea și vice versa. Totuși, în relație cu mama mă simt relaxată. Știu că sunt bună așa cum sunt. Mă iubește necondiționat, orice și oricum aș fi.

Căcărezul pute a branding! Căcata mai frumoasă și mai vie decât Frumoasa!

Am dus vaga recoltă de floare a soarelui a mătușii în două drumuri cu buburuza. În cele 4 drumuri (dus întors) am realizat că se întâmplă lucruri extreme în satul acela. Case tradiționale fuseseră înlocuite de viloace (inclusiv a Pizdoaicei despre care povesteam cu ani în urmă),  garduri noi din lemn (ceea ce nu e un lucru rău!) sau… ulițe private, cu lanț.

Pe de altă parte, erau atâtea case căzute, părăsite și lăsate în paragină încât m-a apucat  durerea. Fizică și metafizică!  Ulițele sunt pustii și nu neapărat că toți oamenii ar fi fost la câmp ca odinioară, fusesem doar și acolo! Nu mai sunt copii în vacanță ca în copilărie. Pustiu! Doar la crâșma de pe uliță stau aliniate câteva biciclete (aceasta nu era când eram copil!).

Viata la sat pustiu pe vechea ulitaLa crâșmă ce mai e o bicicleta

Cumva, în mintea mea, ulița Căcată e mai frumoasă decât strada Frumoasă. Și apropos, Căcata încă nu a deviat de la sensul ei! Oile se adună aici, pe această uliță și merg și se întorc de la pășunat în fiecare dimineața, în fiecare seară. Până la urmă totul ține de branding! Nu contează cât de mare e căcărezul, dacă se vinde scump,  de pe  Frumoasa,  posibil să miroasă altfel!

Nu contează că de cel puțin două- trei decenii ( de când știu eu spun!) ciobani și oameni ce împing cireada înainte și-au făcut treaba bine, că rahatul acela însemna muncă și animale sănătoase. Unul care a gândit să vândă bine, a dat din gură, a lovit căcărezul cu praștia unde  a putut și a transformat ulița în strada Frumoasă! Deși, până la urmă, tot Căcată e!

Doamne primăriile astea, așa s-au adaptat! Nu știu cine, de unde e! Nici nu îmi pasă, nici măcar nu mai văd știrile centrale, cu atât mai puțin să îmi umplu minte cu un fâs! Ăștia sunt fix ca în orice piață! Dacă mi-am tras nume, bag butaforie și arunc cu rahat pe unde pot, nu contează că lumea se stinge oricum! Chiar dacă rămân de rahat, chiar unul mai puțin glorios ( stâna e mai mică!),   trebuie să îmi iau nume demn de Coco Chanel, poate monetizez scump data viitoare! În cazul acesta, la alegeri!

Viața fără Internet

Am văzut, cu chiu cu vai,  pe telefon câteva mailuri și a vrut să intru în priză. Îmi luasem provizii de Internet ( de la Telekom, mare greșeală, oricum). Am încercat să conectez laptop, tabletă, nicio șansă! Abia am putut citi mailurile pe telefon (Vodafone) stând într-o singură poziție, sub streașină. Am încercat să îmi fac telefonul hotspot, dar trebuia să stau în picioare, nemișcată. Nasol! … sau nu!

M-am agitat puțin. Viața pe care o duc e de vină! Am decis că plec a doua zi ( de unde speram să muncesc sub cerul liber câteva zile.!) . Apoi mi-am dat seama că dacă nu e Internet, ar trebui să mă bucur de această viață! Zic și eu! ( e vorba tatălui meu 🙂 )

Cum m-am bucurat? Veți râde, dar a fost o adevărată binecuvântare pentru sufletul meu! Am măturat la găini, după ce mama curăța cu adevărat (găinile sunt mizere creaturi care nu mai au voie să pască pe stradă. Ordine de la’ ….mmm  UE! 😀 Asta de când cu aviara prieteni, ce ziceți?!). M-am plimbat prin bruma de roșii, am cules câteva și m-am bucurat de mirosul plin, adevărat.

rosii din gradina de la tara
Mancare bio si multa liniste!

Spun despre curățat în cotețe. Mama e la fel. Face totul cu simț de răspundere, deplin conștientă. Nu mângâie catifea, râcâie găinaț! Și să ne înțelegem: mama nu a rânit o viață, mama a lucrat la centrul de calcul între computerele vremii! Și le face pe toate la fel de bine, cu aceeași stimă pentru lucrul bine făcut!

Ce am mai făcut? M-am jucat cu pisica și cățeaua (aceasta din urmă  mi-a oferit lecții de prietenie, datorie și loialitate cum rar am văzut între oameni!), am mâncat afară sub veranadă, am privit luna plină. Asta e viața ce se viețuiește! cum spunea Mateiu Caragiale.

Loialitatea azi o vezi mai des la câini decât la oameni!

Ce e cu această cățea?  Auzisem despre Pușa cea rea. Era temută, nimeni nu intra în curte fără știrea ei sau , mai bine spus, aproape nimeni nu mai intră din cauza ei. Când a murit unchiul meu, în urmă cu două luni (la București), Pușa a știut, simțit. Nu a mai mâncat aproape o lună. Îi puneau mâncarea în față, ea se întorcea cu spatele. În noaptea în care a murit unchiul ea a urlat nebună, deși era la 150 km depărtare. Cu simțul oamenilor care cunosc natura, a doua zi când au bătut clopotele sătenii știau în fața cui să își ridice pălăria semn de condoleanțe. Pușa le spusese.

Viata la tara aminalele mai loiale

Credeți că dacă e un câine bun de pază e un gigant? NU!!!! Pușa nu se ridică mai mult de 20 cm de la pământ. Dar… dacă o superi sau îi ameninți stăpânii și locul ei, fata crește! Sare gardul, se descurcă să își deschidă poarta. Omoară șobolani, se luptă cu șerpi, nu calcă picior de vietate fără ca ea să știe.  Pe mine m-a acceptat din minutul 0, în care am intrat cu mama pe poarta principală și am coborât din mașină. Eu eram bună, eram de a casei, veneam cu cine trebuie. Apoi i-am vorbit, instantaneu a dat din coadă! Ne-am plăcut, instinctiv, reciproc.

M-am îndrăgostit de ochii blânzi ai micii fiare.. De fapt, este doar o creatură blândă care face orice să îi apere pe cei dragi. De aici atitudinea de fiară! Pare o mamă universală a casei.

Apoi scriam despre prietenie. Între oameni prietenia e dificilă. Ce treabă e să împarți strachina cu altul când poți scuipa în ea? Pușa și Guriță ( care e motanul casei) m-au învățat altă lecție. Pușa îl tot hârăia pe motan (am realizat că în joacă, niciodată nu mușca să îl doară. În plus, după toată hâra, motanul nu avea frică!) , dar când au ajuns la masă s-au mutat de la strachina unuia la a celuilalt fără să se lupte. Câinele și pisica pot împărți!

Bucuria lucrurilor simple

Am mâncat brânză și roșii (adevărate din grădină,  brânză din sat) afară, pe verandă (care nici asta nu mai are farmecul copilăriei, ci niscaiva betoane în plus, totuși OK, grație unchiului meu care cât a trăit și a avut grijă de gospodărie, a făcut unele lucruri faine și comode!). Am rămas la pipă sub clar de lună și mi-am dat seama că mi-era dor. Mi-era dor să mă desprind, să fiu om, să fiu simplă, să văd cerul și pământul. Mi-era dor să simt că eu contez oricine aș fi, chiar dacă nu răstorn munți, nici nu scriu istorie. Doar.. eram.   Asta e lecția care o simți în sat.

Odată automatizată redevin Iepurele de Martie, din Alice în Țara minunilor

Dimineața m-am trezit cu greu. În București sunt în picioare la maxim 6,30 în cursul săptămânii, acum abia m-am trezit la 7,30. Cumva toată această ieșire m-a pus pe gânduri. Mi-am învățat niște lecții despre valori autentice care se dărâmă, despre căcărez care se numește altfel, deși pute la fel și , poate,  cere mai mulți bani, despre oameni care fac toate lucrurile bine fără să intre în anale.

Îmi place să scriu! E aproape evident chiar și din acest articol. Chiar și  faptul că am scris în  pseudo timpul liber.  Îmi place să învăț lucruri noi, pentru mine scriitura pentru alții e o bucurie, iar cei pentru care scriu sunt, spre norocul meu,  foarte mișto. Dar aș schimba ceva, m-aș întoarce cumva spre sat și liniște. Mai puțin internet și Facebook, mai puțină competiție.

Când m-am pornit, m-am pornit. Am mâncat, m-am îmbrăcat și făcut bagajele rapid. Eram din nou iepurele de martie bucureștean.

Fără GPS și oameni de întrebat devin blonda în sensul giratoriu… niște ‘șde  km

Mi-am pus GPS cu Internetul care trăgea la rame în sat, așa cum povesteam. Vroiam să tai câmpul, să ajung mai repede la drogul care se numește București și civilizație contemporană. Numai că am uitat un lucru: în plin câmp, neobișnuită și fără repere,  fără Internet sau oameni de întrebat, stânga sau dreapta pot fi la fel. Eram ca blonda în sensul giratoriu. Unul foarte mare!

M-am trezit 30-40 km mai târziu, la 8 km de unde plecasem. Eram hotărâtă să nu cedez. Am luat GPS ul drept ustensilă secundară, am deschis mai mult ochii. Așa am înaintat. Păcat că odată ajunsă la București am redevenit la ochii larg închiși.

Concluzii?
1 Mă întreb dacă nu  fugim de sat, fugim să fim țărani, fugim de natura salvatoare,  dar de fapt nu cumva acesta este marele nostru gol existențial pe care nu știm să îl definim?

2 Nu privind gadgeturi găsești noua lume, ci câmpuri și  ceruri!

3 Exemplele reale sunt oamenii de lângă noi, părinții noștri, iubiți sau iubitele noastre, soți-soții, rude sau prieteni, chiar și animale de lângă casă, cele adaptate naturii. Aceste creaturi sunt  înainte de autori de cărți de dezvoltare! Dacă nu vedem împrejur, vom vedea dincolo de rânduri, nu vom citi printre ele!

4  Suntem cretini în dependențele noastre de hârâiala adusă de marele oraș. E o mega dependență. La 135 km de sat ( reper personal) deveneam aceeași dependentă de timp și agitație, boala societății care cultivă butaforii cu aspect de eroism contemporan. Butaforii pe care, fără să știm, le tragem pe nas. Suntem bolnavi de la  ele, dar acestea nu au fost niciodată considerate toxice, cu atât mai puțin letale.  Totuși creează victime.

Gadgeturile sunt instrumente de ajutor, nu trebuie să ne fie călăuze, nici stil de viață. Ne pot duce în bălării sau înapoi în timp dacă nu sunt folosite cu măsură.  Cerul e busolă, norul semn bun, roua dimineții termometru.
Ne suntem datori cu o viață trăită, nu o competiție câștigată!  Tot ce iei cu tine e trăire. Restul e pământ… Câți dintre noi se vor trezi  diseminând forma lopeții fără să știe ce văd? Și care a fost miștoul competiției v-aș întreba?

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

Lasă un răspuns