Suntem oameni

De fapt… suntem oameni

Am scris pluralul, deşi am pornit de la mine. Ştiu că  unii vă veţi recunoaşte, poate nu  de la bun început. Intr-un final,  recunosc că eu sunt om şi îmi dau voie să greşesc. Fiecare dintre noi ne întrebăm cine suntem, care ne e menirea, ce trebuie să facem să fim mai buni. Atata ne întrebăm, ne luptăm să demonstrăm că avem un ţel înalt, încat ne loveşte amnezia şi uităm că suntem oameni.

Sunt om…

Nu cerem ajutorul, fiindcă trebuie să putem Singuri. Cel puţin eu aşa am făcut şi mulţumesc lui Dumnezeu că oameni dragi au văzut ce eu am ratat să văd: sunt om. Mai mult chiar, îmi doresc să îl întalnesc pe fiecare în parte ca între oameni. Acum sunt bucuroasă că am norocul ca ei să fi văzut să ce eu am ratat.  Le mulţumesc pentru ce au făcut, că  mi-au iertat orgoliul înainte ca eu să îl văd şi mi-au fost Alături să merg înainte. Că mi-au iertat înverşunarea pe cand eu, doar mă luptam să scriu o istorie ce nu se dorea scrisă şi să arăt că sunt suficient de bună să nu am nevoie de ajutor. Uităm că …Suntem oameni, trăim între oameni, suntem crengile aceleiaşi rădicini, iar ramnificaţiile, interacţiunea unul cu celalălat, bucuria de a fi oameni,  ne dă putere.

Luptăm să fim mai buni, după nişte standarde care uneori nu ne aparţin,  vrem să demonstrăm lucruri. În demonstraţia noastră uităm că suntem oameni. Rezultatul?   Demonstraţia caştigă bătălia. Pană la urmă suntem oameni. Cel puţin, aşa am simţit în lupta mea. Vreau să mă reduc la a fi un om care face tot ce poate omeneşte.

Tragem de noi pentru performanţe ale căror criterii nu sunt cerute, nici stabilite. Vrem să schimbăm lucruri pentru a fi varianta noastră mai bună. O facem în mod nebun, dedicaţi unor cauze care schimbă lumea. Ne dăm peste cap să scriem istorie, uitand ca istoria se scrie si singură, cand e momentul.  Uităm de noi şi că noi suntem oameni.  Recunosc! sunt om.

Ne dorim să fim perfecţionişti intrăm într-un război pierdut. Doar Creatorul, oricare ar fi acela,  este perfect. Suntem orgolioşi să fim mai buni.  Ne consumăm resurse şi punem presiune pe noi să demonstrăm ce nu se poate demonstra. Uneori ne luptăm sau înecăm în demonstraţii cand de fapt, singura care salvează lucrurile e bucuria sau pur şi simplu relaxarea. Cand aceasta nu există se naşte frica, încrancenare şi, din nefericire, pierderea sau chiar pierderile. Unii abia atunci văd că sunt oameni. În cazul fericit. Cu  pierderi  directe sau colaterale, recunosc, sunt om.

E o opinie personală.  Nu trebuie să ne încrancenăm. Nu trebuie să fim orgolioşi. Nu trebuie să scriem istorie. Trebuie doar să nu uităm că suntem oameni şi să ne facem treaba bine, oricare ar fi acea treabă. Trebuie să ne iubim pentru ceea ce suntem: oameni, aşadar imperfecţi. 

Nu trebuie să ne căutăm menirea, ea va veni la noi.  Dacă nu uităm că suntem oameni. Eu sunt om, mă iert că sunt imperfectă şi le mulţumesc celor care mă iubesc pentru ceea ce sunt: om.

Pe cand am scris aceste randuri am avut caţiva Oameni în minte. Le mulţumesc că au existat sau există în viaţa mea şi îmi dau şansa de a fi om.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

Lasă un răspuns