O introspecție despre viață, moarte și bucurie. Gânduri la mormântul meu.


Am început cu titlul și așa îl voi lăsa, pentru că acesta a fost primul gând. Nu e nimic dramatic, ci mai mult o introspecție, un val de întrebări pe care mi l-am pus și la care mi-am răspuns fără a-mi propune acest lucru. Pentru că moartea e subiect tabu, cea mai mare frică e moartea până la urmă, pare un act de demență să scriu despre ea. Dacă ați fi o clipă onești, ați realiza că e un mare act de curaj să înfrunți realitatea: toți murim și e un act de curaj să te împrietenești cu această frică.  Pentru că, până la urmă, tocmai de aceea ar trebui să nu ne fie frică de moarte, ci să ne fie frică să nu trăim. Sau să trăim după cum ne e viața, ci nu într-un act de demonstrație, frică sau sacrificiu pentru că așa se face, așa au făcut bunicii și străbunicii.

Oricât de cretin pare, a sta în fața locului care îmi va fi mormânt, punându-mi întrebări și confruntându-mă, mi-am dat seama cât de mult vreau să trăiesc. Să mă bucur de bucuria mea. Să port călătoria mea. Să fiu în fața propriului mormânt si sa privesc buruiana, m-a provocat să mă întreb : EU CUM ALEG SA TRĂIESC? Să realizez că viața nu e nici luptă, nici sacrificiu, ci o călătorie între două puncte care începe cu liniște și se termină cu liniște. De ce nu aș trăi cu mine în pace, pe cât posibil?

Avem tendința de a ne scurta călătoria prin lupta de a demonstra.

MAI MULT ÎN CURÂND.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmail