”Pentru a fi generos, înainte trebuie să fii egoist”

Tot reiau discuția despre frică și cele mai mari frici, fiindcă tot simt cum fricile tăcute și nevăzute nu ne lasă să trăim. Încă îmi mai spun că frica de necunoscut e cea mai mare frică și de aici frica de moarte.  

Cumva identificasem că una dintre cele mai mari frici era de a lăsa ceva în urmă și de a nu fi trăit suficient de intens. De fapt, aceasta e tot o frică de moarte, de fapt, frica de necunoscut, după cum a nu te pune pe harta vieții personale este o formă de moarte. În fiecare zi. O moarte care își pune amprenta pe ceea ce ești sau nu ești, pe ce faci în fiecare zi. În modul în care faci. Iar frica ajunge să te lovească exact acolo unde ți-e frică. Doar este vorba aceea: ”de ce ți-e frică nu scapi.” . Iar în cazul meu însemna că mă afecta în a lăsa ceva în urmă pentru oameni.  

Între timp mi-a trecut.  Am fost ajutată să învăț că pentru a fi generoasă, înainte trebuie să fiu egoistă. Nu e musai să las ceva pentru alții dacă eu dau din gol de orice. Și nu trebuie să fiu memorabilă, nu e nevoie să ridic castele, să scriu opere de artă, nu trebuie să fiu protectorul celor năpăstuiți. De fapt, nu trebuie nimic. Tot ce pot face e să fac ceea ce fac, orice aș face, cât de bine pot. 


”Pentru a fi generos, trebuie să fii mai întâi egoist”

Citatul nu îmi aparține, dar mi-a apărut recent în minte. Cu ceva Timp în urmă ( din nou timp, acel urmăritor al vieții mele  și al fiecăruia dintre noi) vorbeam cu Emanuel Benedic despre conflictul meu cu timpul, că abia am timp pentru taskurile clienților, dar nu mai am timp să fac lucruri pentru mine sau  să fac lucruri să las ceva în urmă. 


pentru a fi generos trebuie sa fi mai inainte egoist
Poți să dai doar din ce ai.

Emanuel mi-a spus o chestie care în prima fază m-a lăsat mască și care m-a făcut să schimb lucruri: ”pentru a fi generos, trebuie mai întâi să fii egoist”. În prima fază am fost tentată să spun cum așa, nu- i așa.  Nu am apuca să spun. Eram perplexă. Suntem ”învățați” că ”trebuie” să dai ca să primești. Dar Emanuel ca, aproape de fiecare dată, vede lucrurile dintr-o altă profunzime și avea dreptate. Mai e o vorbă pe care o uităm sau al cărei sens îl ignorăm ”de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”.

Până și florile dăruiesc din preaplinul lor de polen.

Cum am aflat că, de fapt, corectitudinea începe cu mine

Ca să înțelegeți, Emanuel Benedic nu doar că este psihoterapeut, hipnoterapeut, Emanuel  are o empatie soră cu harul prin modul în care reușește să se conecteze cu ceilalți și să vadă durerea sufletească a celorlalți, acolo unde ei nu văd ce îi doare. 

corect si corectitudine
Corectitudinea începe cu noi

Am fost la un retreat al tăcerii în Bușteni cu Aida Ivan și la final, Emanuel a ținut o meditație ghidată pentru întregul grup. Am avut un mind fuck al singurătății. Apoi după, am schimbat câteva vorbe și dintr-o metaforă Emanuel mi-a dat două palme din vorbe de m-a trezit. Eram omul din peșteră și mă simțeam confortabil în alegerile peșterii, alegerile cunoscute. 

Apoi am mers doar câteva ședințe de terapie cu Emanuel în încercarea de a deveni nefumătoare. 

Într-una dintre ședințe Emanuel mi-a pus o întrebare care m-a trezit și am schimbat multe lucruri după. E adevărat, am avut un șoc, am bocit.  Am realizat că mă pun singură la colț în propria viață în ideea de a fi corectă cu alții ,  de a fi modestă, de a merita și pentru că trebuie să.  Așa m-am trezit că trăiam viața în virtutea a  fi corectă pentru că trebuie să  și că, într-un fel, adânc în subconștient eu nu meritam…  Până atunci nu mă gândisem nicio clipă că prima cu care trebuie să fiu corectă eram eu și că merit ce e mai bun pentru mine. Și de aici și aparenta lipsă de timp.  Nu mă prețuiam suficient, astfel nu valorificam nici timpul. 

Am spus în încercarea de a mă lăsa de fumat. Nu m-am eliberat de fumat,  abia acum, aproape un an mai târziu realizez și de ce: pentru că în mintea mea ”trebuia” să mă las. Pentru sănătate, pentru a fi un exemplu pentru tatăl meu care avea o afecțiune cronică, pentru bani, pentru timpul pe care mi-l consuma fumatul. Pentru alții și percepția altora despre lucrurile bune care ar fi trebuit să mi se întâmple.  Dar nu o făceam pentru mine, pentru că alegeam să mă simt mai bine. Eram tot timpul cu trebuie pe buze. Acum rutina fumatului tinde să se schimbe pentru că încep să simt că o fac pentru mine. 

Și mai e ceva: Backaward Law– vorbeam despre ea în unul din ultimele articole. Cu cât mai mult efort pui într-un lucru, cu atât nu se întâmplă. Cu cât mă constrângeam mai tare (lăsat țigări acasă, impus ore), cu atât mai înverșunată eram. Dar era același lucru la mijloc- trebuia să ”Mă las”, nu simțeam să ”mă eliberez”.

Nu poti da din ce nu ai
Dai din ce ai. Profesorii dau din învățătura lor.


Cu toate astea, cele câteva ședințe cu Emanuel au schimbat o viață de credințe care mă îngropau în muncă și lipsă de timp. Și îi mulțumesc lui Emanuel pentru asta. Și îngropat nu era departe de adevăr, am ajuns repetat la burnout și somatizări care m-au dus la operațiii chirurgicale. 

sorece pe roata- viata fara stima de sine

Eram ca un șoarece care învârtea într-o roată, care vedea doar spițele, primea câte o bucată mică de cașcaval drept recompensă și rămânea acolo. Din timp în timp șoarecele se mai dădea jos de pe roată, dar era atât de amețit să vadă clar și îl cuprindea frica- dacă nu mai intră pe roată, nu cumva o să se sfârșească de foame? Încă mai urc pe roată. Dar mai rar, știu acum că șoarecele care  care gândește limpede și nu e amețit realizează că adevăratul cascaval ( timp, bani, cunoaștere) e din belșug în afara roții și fiind acolo poate găsi soluția să aibă mai mult. Muncind, investind, învățând, gândind, dar nu gâfâind într-un cerc care duce niciunde.

Și da, Emanuel avea dreptate: Pentru a fi generos, trebuie întâi să fii egoist, să te gândești la tine. E atât de simplu! Nu poți da de unde nu ai!

Și asta se aplică în orice: în dragoste, în carieră, în relații de familie, experiență. Nu poți dărui din dragostea pe care nu o ai nici pentru tine. Nu poți duce un proiect la capăt dacă nu ai experiență.  Nu poți dărui înțelepciunea pe care nu o ai. Până și Isus sau Buda au putut dărui lumii înțelepciunea abia când au dobândit-o. 

Timpul nu este bani. Timpul este chiar mai valoros decât banii. Să avem grijă în ce și cu cine îl investim

Am tot spus timp. În timp, după acea discuție cu Emanuel am clarificat multe și am echilibrat multe dintre credințele mele sădite greșit. 

Sub presiunea a face cât mai multe, a trăi cât mai mult, am realizat că nu am timp.  Am realizat că de fapt nu aveam timp pentru că mare parte a timpului meu profesional nu era monetizat. Deloc sau necorespunzător. După ce am descoperit aceasta am făcut schimbări. De cele mai multe ori schimbarea doare, dar aceasta a fost spre binele și sănătatea mea. Am schimbat lucruri, tarife. Pentru că plata nu e la oră, ci la ani de învățare.  

echilibrul bani timp
Timpul e mai prețios decât banii. Poti face bani într-un timp dat, dar nu poți cumpăra timp. Timpul cu noi e tot ce avem al nostru.

Atunci am realizat că eu sunt o evoluție de ani. Că tot ce nu monetizam în facturi nu se referea la ore într-o anexă, ci la ani de muncă și la talent crescut buchie cu buchie. Dintr-o aparentă modestie. Da, modestia e pentru măgari sau cel puțin așa am interpretat eu în Așa grăita Zarahustra.  Iar modestia mea era o formă frică de kkt, iar, după cum spuneam, corectitudinea nu era corectă fiindcă balanța atârna în defavoarea mea.  Iar dacă banii îi faci, timpul nu îl poți da înapoi.

Credințe de la care mi s-au tras diverse limitări

De unde venea această balanță strâmbă a corectitudinii și a faptului că nu mă apreciam și nu îmi respectam timpul? 

Dacă m-am trezit – ajutată- că m-am pus la colț singură, în propria viață, am încercat să văd – singură –  de unde mi se trage. Am descoperit multe credințe ciudate. Că banii se câștigă din greu, iar asta este una dintre ideile comune. Că eu trebuie să fiu puternică ( de aceea mă încărcam cu mai mult decât pot duce, dar în același timp acel ”puternică” m-a ținut pe primul front, ca să zic așa). Că ban la ban și păduche la păduche. Că părinții îți pot da orice mai puțin norocul.  Că nu pot să fac ce mi-aș dori în viață ( aceasta mi se trage de la o discuție cu medicul în copilărie pe când mă verificau ”limitativ vocațional” pe tema mâinilor). Că trebuie să meriți să primești, iar în balanța mea dezechilibrată eu nu prea meritam niciodată. Că trebuie să te uiți și în jos, nu numai în sus. Că trebuie să îți pese și de lume. Că trebuie să dai să primești. Că trebuie să fii foarte bun să câștigi foarte bine ( ce te faci când nu te simți foarte bun pentru că ești chitit să înveți mai mult, să fii mai bun, un fel de efectul Dunning-Kruger pe dos?). Toate acestea erau doar frica mea că nu suficient de bună să … ceva. 

Aceasta pentru că am pornit de la frici care nu ne lasă să trăim și nu pentru că nu am dormi noaptea de la ele, nici că am urla înfricoșați ca atunci când vezi un păianjen. La astea e mai simplu – te manifești, le știi, te ferești.   Acestea sunt dintre acele frici tăcute, care nu se văd și care nu ne lasă să trăim. Asta în ciuda faptului că ele ne confirmă. Ne fac copiii buni și ne plecăm fricii pentru a fi buni în continuare. Și tot așa până ne trezim. Dacă avem ”norocul” să ne ridice ceva sau cineva capul să vedem cerul și să ne uităm în sus, ca mai apoi să vedem doar înainte.  

Articole similare:


Sursa imagini pixabay.com

Daca ti s-a parut interesant poti da mai departe. Iti spunem totusi ca distribuind, date cu caracte personal, asa cum le-ai afisate in social media, vor fi facute vizibile.


Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmail