Puterea cuvintelor

Puterea cuvintelor. Cuvinte pentru un 2020 mai împlinit

 E perioada de după Crăciun și chiar înainte de Revelion pe când scriu aceste cuvinte, dar au fost două lucruri care m-au provocat.  Am auzit adeseori cuvinte rostite dintr-un con de durere și proiectând lucrurile din acest unghi, iar oamenii care le-au folosit au avut tendința să rămână  acolo. E și mai greu când nici măcar nu realizează cât de mult contribuie în a trăi în ”sacrificiu”, ”milă”, ”dor”, în acea zona de trăire a durerii. 

De ce am ales să scriu? Cuvintele descriu și generează realități. Cuvintele pe care oamenii le folosesc arată cum sunt ei în lumea lor sau cum îi privesc și primesc pe alții în lumea lor. Iar cuvintele au puterea de a ne face să nu ne mai doară. 

Puterea cuvintelor - te ridică sau doboară
Puterea cuvintelor – te ridică sau doboară

Două au fost cuvintele care m-au provocat.  Pe de o parte, într-o discuție despre muncă am auzit cuvântul ”pivotat” spus în contextul unei schimbări de carieră și mi s-a părut atât potrivit. Ca și cum te-ai roti în altă direcție, cu minim de efort, grație unei conjuncturi  (experiență, context, pasiune etc. ). Vizualizam pivotul, doar rotindu-se. Din perspectiva pivotării am văzut că orice modificare / schimbare/ alegere este cum ar veni spre tine o oportunitate și te întorci spre ea. Mai ușor, mai aproape contextual decât ”alegere” sau ”schimbare” care ar implica elaborare, analiza și decizie. 

puterea-cuvintelor-i-rain-michael-neill
Ploaia doar vine și face ce are ea de făcut.

Apoi, la polul opus,  câteva ore mai târziu auzeam ”sacrificiu” când era vorba doar despre efort și investiție personală. Încărcarea cuvântului era plină de durere pe când ”poeta” vorbea doar despre ”dedicare”, ”implicare”și  ”perseverență”.

Apoi, am văzut un video cu Michael Neill care spune ”I rain” în loc de ”I coach”, iar imaginea ploii care udă pământul fertil sau, dimpotrivă, pietre, m-a făcut încă o dată să realizez cât de puternică este puterea cuvintelor pe care le folosim. Prin cuvinte creăm sau distrugem. Ne dăm aripi sau ne exilăm. Așa că purced să vorbesc despre câteva cuvinte care schimbă realități. 

”Dor”

Doar rostind cuvântul dor parcă se încovoaie corpul și doare. De fapt, repetând cuvântul poate chiar ajunge să doară.

Dor sau bucuria amintirii?
Bucuria amintirii sau dor?

Dor  este de multe ori într-un context care ne face să ne dăm durere, chiar și când nu ne doare.

Vorba românului, ne legăm la cap fără să ne doară. Ne e dor de copilărie, chiar dacă imaginea copilăriei e veselă și frumoasă, iar ea îți aduce amintiri ale bucuriei pure. 

Ne e dor de iubit, iubită, când de fapt… abia așteptăm să îl/ o îmbrățișăm să o vedem. Ne e dor chiar și de anume mâncăruri pe când, de fapt ne e doar poftă sau doar ne-ar plăcea. Cum e asta: mi-e dor să mănânc ciocolată cu caramel, să înceapă să te doară? Și cum ar fi să spui mi-e poftă de ciocolată cu caramel, să salivezi, să îți cumperi una și să te bucuri?!  Similar, a-ți fi poftă de un el sau o ea poate fi începutul unei întâlniri intense, a-ți fi dor ar putea duce către o seară lacrimogenă când unul dintre parteneri se uită la tavan și spune ”nu am nimic”. Ce ați alege până la urmă?

Da, există și situații când e ”dor” și doare. Poate ar durea mai rar dacă am folosi dor (cuvânt profund), doar când e cazul.

”Urăsc”

Nu îmi place/ nu am chef sau urăsc?
Nu îmi place/ nu am chef sau urăsc?

Îl aud mai des decât îmi face bine auzului și, mai ales, în context nepotrivit. Un sentiment greu, josnic, nici măcar păgân nu îl pot numi.  Nu îmi displace, nu detest ( nici măcăr acesta cuvânt din urmă nu e foarte blând, dar nu duce la extrem). De fapt, de cele mai multe ori tot ce vrea să spună non-poetul este că nu are chef. Urăsc să merg prin ploaie, urăsc căldura, urăsc rochia, freza, urăsc jobul sau cine știe ce mai poate spune un om că urăște. 

 Preluat mai degrabă din engleză în sensul asta larg, ” a urî”  e atât de des folosit în tot felul de contexte, încât, parcă rostirea cuvântului aduce negura Iadului în jur.  

Da, din păcate, există și ură adevărată, iar emoția din spatele acestui cuvând taie adând în sufletele celor ce poartă ura. Hai totuși să lăsăm să se mutileze sufletește doar pe cei care poartă cu adevărat ura.  Să folosim cuvinte mai blânde și mai aproape de gândurile noastre. Ce ar fi ca în locul ”urăsc” să ne asumăm că nu avem chef (azi… – vorba cântecului) sau pur și simplu nu ne place?

”Milă”

Empatie, compasiune sau milă?
Empatie, compasiune sau milă?

Cuvântul milă  e tare greu pentru mine și până nu demult nu înțelegeam de ce îmi provoacă o stare atât de grea, aproape de greață fizică. Milă e un cuvânt al umilinței, al neputinței dusă în zona cea mai de jos. Când aud o persoană că spune despre altcineva că îi este milă, am acel sentiment că o trimite la colțul primatelor lipsite de puterea de alege, în colțul dependenței de salvatorul absolut, de cel milostiv care a rostit cuvântul milă. E un cuvânt al antitezei dominanță vs neputință/ umilință încât simpla rostire îmi crapă buzele. De parcă unul este zeu, celălalt un idolatru la cheremul zeului salvator. 

Oamenii cu conștiință, chiar și cu stare șubredă de sănătate au puterea de a alege.  Când le este greu, le poți arăta compasiune sau simpatie/ empatie  fiind alături, îi poți ridica cu iubire, bineînțeles dacă și îndureratul ce atrage milă alege iubirea. 

A-ți fi milă de cineva, este ca și cum nu i-ai mai da nicio șansă ca om cu puterea de a alege. E un dependent la mila lui Dumnezeu sau, mai rău, a unui om. Acel om care a arătat și rostit milă. 

Personal cred că putem arăta compasiune pentru bătrâni, nevoiași, orfani, persoane bolnave. Îi iubim pe cei dragi și îi ajutăm să se ridice când le e greu sau rău. Ne poate fi milă doar de un animal bolnav și de persoanele lipsite de conștiință, fiindcă nu mai au capacitatea de a alege. 

În biserică mila e des folosită. Pe de o parte e vorba despre un Dumnezeu cu milă, un arhitect, o supraputere. Și pe care, personal nu o văd nici milostivă, nici răzbunătoare, ci doar iubitoare. Pe de alta, cum s-ar mai rătăci enoriașii dacă nu s-ar simți la ”mila” și ”frica” lui Dumnezeu?! 😀

”Săracul / Săraca”

În fiecare fluture e o ”săracă” omidă. O stirpim din cuvinte sau o lăsăm să prindă aripi?

Săracul/ săraca e sora mai mică a lui sacrificiu și îmi stârnește aceeași stare neplăcută. Săracul, săraca e rostit din milă, din compătimire demoralizantă care te coboară, nu te ajută, nu te ridică. Am un mic handicap – ușor vizibil- și am trecut prin nenumărate intervenții chirurgicale. Încă de copil auzeam e la țațe ”vai săraca” și în mintea mea de copil nu înțelegeam de ce. Făceam niște operații să îmi fie mai bine, să am mâini mai funcționale, mai frumoase. Eram isteață, frumușică. Posibil ca acest ”vai săraca” să își fi pus amprenta asupra mea fiindcă la un moment dat, pentru o bună bucată de vreme, am avut  pseudonimul ”Of No Great Importance” sau ”Piticul Gri”. A fost nevoie să întâlnesc oameni faini, să aleg altfel să pot să mă văd că sunt eu așa cum sunt.

Încă aud în jurul meu ”vai săraca”, dar pot argumenta că nu sunt deloc ”săraca”, că sunt un om deplin în ciuda deficiențelor. Încă mai aud și în conversațiile cu alții despre ”saraca X-uleasca” care continuă cu lamentații și o pledoarie a sacrificiului. Iar X-uleasca sau X-ulescu rămân blocați în propria ”milă” și se tot învârt acolo ca un șoarece ce nu știe să se mai da jos de pe rotiță, deși a amețit.

Pentru săracu’/ saraca nu simt nevoia să pun un cuvânt sau o sintagmă în loc. Fiecare are un nume, nu trebuie să ne adresăm altora cu lamentare, ci vorbind cu persoana din față cu drag, din suflet. Compasiunea și empatia o putem arăta fiind alături.

”Sacrificiu”

Și sacrificiu e folosit în toate direcțiile, într-o emoție de lipsă și de durere.  Părinții se sacrifică pentru copii, antreprenori pentru afacere (aceasta mi-a fost ridicată la fileu în urmă cu câteva săptămâni în urmă când mi se adresa întrebarea sacrificiului personal. wtf!), ani de viață pentru nu știu ce scop al celuilalt. Similar cuvântului  ”milă” în mintea mea se crează o relație de dependență între salvator (sacrificatul) și cel care primește ofranda sacrificiului. Cel care primește e legat ombilical prin sacrificiu și ar trebui să rămână veșnic recunoscător pentru golul pe care l-a primit, până la urmă.

Pasiune și perseverență sau sacrificiu?
Pasiune și perseverență sau sacrificiu?

Pentru că dacă te sacrifici, înseamnă că dai de unde nu ai, dai din goliciune, din pustietatea sufletului, a bugetului, a ceea ce ești. Din păcate, în cele mai multe situații când apare cuvântul sacrificiu (uneori certuri), adevăratul plin ar trebui să fie în asumare, pasiune și dragoste.  A crește un pui de om înseamnă asumare și iubire, iar când spui că te sacrifici sună de parcă ai zice nu am avut suficientă dragoste și nici nu prea știu în ce m-am băgat, dar te-am făcut să fiu în rândul lumii. Poți spune că te-ai preocupat de copii, că ai investit în ei, că ai dedicat timpul și atenția ta, că ai făcut tot ce se poate ca ei să fie bine. Acum realizez cât de norocoasă sunt pentru că pe mama încă o aud spunând ”fac și eu ce pot să fie bine.” Și, la cum o descriam pe mama altă dată, chiar face în ciuda vârstei. 

 Când intri într-o relație cu un el sau o ea, iar peste ani ajungi să spui că te-ai sacrificat pentru partener e la fel. Și într-o relație de parteneriat intri cu iubire, asumarea de a rămâne la bine și la greu, responsabilitatea de a fi valul care mângâie malul partenerului chiar și când acesta e fragil.  Când spui că te-ai sacrificat sună de parcă ai fi fost în acea relație de prea gol. De prea gol de iubire, de prea golul asumării, din prea puțină responsabilitate. Când spui că te sacrifici în dragoste înseamnă că e un gol de dragoste. Mai degrabă e un sacrificiu pentru a poza într-un parteneriat conjugal general acceptat sau, dimpotrivă, unul ideal în gândurile tale, decât un sacrificiu din dragoste. Și cu acest sacrificiu îl ții pe celălalt alături deși sunt doi oameni goliți de iubire, ”sacrificați” pe rând, dependenți unul de celălalt. Nu e plăcut să fi sacrificat, te plasezi întotdeauna pe altarul victimei, chiar și când rostești către celălalt cuvinte mărețe, precum iubire sau responsabilitate. Nasol, nu? Ne plac eroii, nu victimele. 

Când deschizi o afacere sau mergi pe drumul unei cariere, motorul de prea plin ar trebui să fie pasiunea, cunoștințele. Te dedici carierei când iubești ce faci, investești în tine/ afacere bani și cunoștințe. Când apare cuvântul ”sacrificiu” într-un astfel de context, poate e bine să te gândești să schimbi direcția. 

Mark Mason în  The Subtle Art of Not Giving a F*ck descrie ”backwards law”: Cu cât îți dorești mai disperat să fii bogat, cu atât te simți mai sărac și nedemn, indiferent de câți bani câștigi de fapt. Cu cât îți dorești mai disperat să fii sexy și dorit, cu atât mai urât vei veni să te vezi, indiferent de aspectul tău fizic. Cu cât îți dorești mai disperat să fii fericit și iubit, cu atât mai singur și mai înfricoșat devii, indiferent de cei care te înconjoară. Cu cât vrei să fii luminat spiritual, cu atât vei fi mai centrat pe sine și mai puțin adânc în încercarea de a ajunge acolo.  

Iar sacrificiul e pârghia de  a ieși totul pe dos. 

Sunt și situații în care sacrificiul este real în relația cu copii care necesită atenție și îngrijire specială, în relațiile de cuplu în care apar obstacole majore, în firme în care investiția chiar duce la sacrificarea echilibrului în viață. Dar până atunci, încercați să vă imaginați cum arată în gândul vostru și să înlocuiți a sacrifica  cu investiție, perseverență, dedicare, că ai făcut tot ce ai putut?

”Vină”

”E vina ta!” Am auzit de atâtea ori asta! Trăim într-o societate a vinovăției și a scuzei.   De cele mai multe ori aud ”vină” pe buzele celorlalți când vine vorba să găsească scuze că nu își trăiesc viața. E vina șefului că nu primește banii pe care nici măcar nu i-a cerut, e vina colegului că nu au dus la capăt proiectul pe care trebuiau să îl facă împreună, e vina Enelului că a avut pană de curent și nu a putut să își ducă treaba la capăt. E vina partenerei/ partenerului că e nefericit, e vina fratelui mai mic că s-a spart vaza pe care nici măcar nu a pus mâna, e vina traficului  că e nervos. E vina ploii că a întârziat, e vina lui Dumnezeu că nu i-a dat ca altora. E întotdeauna vina cuiva. Când ajunge supraponderal e de vină mâncarea cu E-uri sau faptul că soțul/ soția gătește prea bine. 

Asumare și responsabilitate sau vină?
Asumare și responsabilitate sau vină?


 E vina părinților că fostul copil – acum adult – a devenit  un dezastru. E vina fostei/ fostului că a devenit dependent de alcool. E vina polițistului că și-a luat amendă.  E vina partenerului / partenerei că nu are banii pe care nu i-a câștigat niciodată. Niciodată nu e responsabilitatea de a-și lua propria viață în mâini, de a câștiga bani după cum muncește, de a avea o viață frumoasă după cum trăiește. 

Nu e doar cuvântul vină și faptul că cei care cel mai des dau vina pe alții nu își trăiesc viața. Vina vine cu gelozie, invidie, pizmă, uneori cu”ură” în sens propriu – așa cum descriam mai sus. Iar un gând de pârjol sau grindină nu are cum să crească iarba. Și iar apare vina, întotdeauna a altora.  Iar vina plasează pseudo-victima într-o pasivitate, așteptând ca alții să rezolve lucrurile. Efectul e că rămâne acolo continuu cu vina pe buze și mereu nefericit, contribuind și la nefericirea altora.

Când toată viața ai dat vina, e apăsător să realizezi că, de fapt, este vorba despre responsabilitate. Că fiecare are grijă de el însuși și de binele lui și apoi de binele celor dragi. Că de el depinde fericirea sau nefericirea. Că, de fapt, el/ ea este cel care nu a făcut nici un rahat pentru propriul bine. 

Auto-învinovățirea nu e mai bună și o știu pe pielea mea. De câte ori încadrez lucrurile din zona de vină, ci nu de responsabilitate, sunt pasivă și lucrurile nu se schimbă până nu mă trezesc că sunt responsabilă să se întâmple lucruri. După cum cei cu care interacționez sunt responsabili pentru ei înșiși. Pentru că devin atentă la cuvintele pe care le folosesc, încă mă mai descopăr din timp în timp cu această auto-învinovățire greșit încadrată. Personal, ani de-a rândul am luat asupra mea ”vina”, când de fapt era responsabilitatea mea să fac tot ce era de făcut pentru mine,  să îmi ”asum” jobul, oamenii cu care mă înconjor, ce fac pentru mine, deciziile pe care le iau. După cum și cei în fața cărora m-aș putea scuza sunt responsabili pentru ei. Încă mai am de făcut pentru mine, dar e ”terenul de joc” al propriei vieți. 

”Trebuie”

Asta a fost și încă mai este lupta mea. Trebuie și corect  sunt cuvintele care au pus atâta presiune pe mine încât nu am văzut că la un moment dat eram ca o oală sub presiune gata să explodeze. Trebuie să muncesc mult, trebuie să reușesc, trebuie să fac asta sau cealaltă. Trebuie era ca o forță ce mă apăsa să fac ce  mi se spunea că e corect, până când am descoperit că, de fapt, corectitudinea începe cu mine, că a-i face pe alții fericiți pe nefericirea mea nu se numește corectitudine ( apropos, nici măcar sacrificiu). Depinde de mine ce aleg și aleg să fiu corectă cu mine.  Iar acum aleg ca pentru 2020 să îmi fac o listă cu ce aleg (încă o dată) să fac în anul și decada următoare, ce aleg să fiu, cum aleg să mă port cu mine și cu ceilalți. 

Ne vedem în anul și deceniul următor cu alegeri asumate, cu o viață responsabilă, cu perseverența și făcând tot ce putem mai bine să ne împlinim visurile! 

 La mulți ani!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmail

One thought on “Puterea cuvintelor”

Comments are closed.